Mă gândeam la... cum vom fi noi peste câţiva ani, nu neapărat peste zece ani. Peste cinci-şase ani, să zicem. Anii de liceu, ăştia doi care au mai rămas, vor trece repede. Parcă mă şi văd râzând de felul în care vom arăta în robe, la sfârşitul clasei a douăsprezecea. Acolo se va încheia totul, vom auzi ultimul clopoţel. Îmi şi vine să plâng când scriu asta. Da, ok, poate nu mă înţeleg bine cu majoritatea colegilor din clasă, dar pot spune că mi-am făcut prieteni. Nu mulţi, dar îmi sunt prieteni.
Poate nu îmi vor lipsi unii dintre ei, dar, unii, cu siguranţă, da. Pun pariu că noi toţi o vom lua pe căi separate şi nu ne vom mai vedea. Sunt sigură că nu vom mai putea râde, împărţi mâncarea, asculta muzică, şi aşa mai departe, pentru că nu vom mai fi liceeni. Vom fi ,, adulţi'', cică aşa li se spune ăstora cărora le lipsesc imaginaţia şi zâmbetul de pe buze, vom avea servicii diferite şi nu vom mai fi colegi. Cine ştie ce ne va rezerva viaţa după ce terminăm clasa a douăsprezecea?
Vom da bacul, poate îl vom trece, sau îl vom pica. Dacă-l vom pica, vom încerca şi a doua oară. Dacă-l vom trece, o să ne luăm în braţe şi o să mergem să sărbătorim.
Şi apoi... nimeni nu ştie unde vom fi peste zece ani. Habar n-am ce o să se întâmple în secunda următoare, sau de ce naiba mi-a apărut notificarea asta. Probabil vom avea familii, necazuri şi restul, dar nimic nu va mai fi ca atunci când eşti adolescent.
Mă opresc aici. Nu ştiu dacă pe voi v-am întristat, dar mie îmi vine să plâng. Nu, nu vreau să se termine totul. Dar ştiu că trebuie. Ne-am născut ca să ne chinuim şi să murim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu